Oricât aș sculpta,
în piatra Sufletului tău,
și aș dori să dau viață,
statuilor Zilelor fără adăpost,
ale Fericirii,
tot fără Regăsirea de Sine,
a Străinului Subconștient,
voi rămâne,
chiar de ar fi,
să-ți îmbrățișez la nesfârșit,
Ochii goi și lipsiți de viață,
ce-au mai rămas din tine,
Iubire,
prin care mă privesc adânc,
Cimitirele tale de Cuvinte,
tăcute și rătăcitoare,
ce n-au niciodată nimic de spus,
Strigătelor Tăcerilor mele,
ce încă fierb,
după Zorii Speranțelor,
ce vor închide,
toate porțile Singurătății,
de noi înșine.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.