Nu-mi spune, nu!,
fiindcă nu există stele care să cadă,
mai departe decât,
Privirea mea,
în Universul Inimii tale,
pictat de către Lumina Divină,
a Eternității,
pe tabloul sufletului meu,
înrămat de către Destinul tău,
pe peretele rece și plin de igrasie,
al Vieților noastre,
de pe care se desprinde,
decojindu-se,
indiferent și sigur,
tencuiala unei Iubiri,
în care credam undeva-cândva,
atât de mult,
încât până și Soarele nostru,
purta numele ei.
Nu-mi spune , da!,
lovită de aripile frânte ale Promisiunilor,
printre trupurile cărora ne rătăceam,
căzând atât de adânc,
în propriile Prăpastii ale Cuvintelor,
de Orizonturile cărora,
au ajuns să se teamă,
până și Eternitățile Viselor,
în care credeau atât de mult,
Catedralele Inimilor noastre,
încât au rămas fidele Altarului,
ultimei noastre Îmbrățișări,
până la capătul propriei Lumi,
a Deșertăciunii,
în care ne înveșmântăm și acum,
Speranțele.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.