Cădem adesea,
în imponderabilitatea,
șanțurilor adânci de Priviri,
prin care navigăm,
fără să știm vreodată,
încotro vom ajunge,
împreună,
cu țărmurile Viselor noastre,
cărora clepsidrele Morții,
le macină stelele căzătoare,
ale Împlinirii,
în care amândoi am crezut,
transformându-le,
într-un nisip rece,
de Cuvinte,
duse pe aripile Inimilor de Vânt,
ce orbește necontenit,
Ochii Timpului,
Singurătății,
de noi înșine,
unde totul a început să ne devină,
o normalitate banală.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.