Sunt atât de obosit,
încât te rog,
lasă-mi tâmplele Cuvintelor,
să se odihnească,
pe umerii Lacrimilor tale,
cu ale căror respirații,
să-mi învelesc tălpile Viselor,
care ne îngheață Privirile,
ningând cu noi,
peste întinderile fără de sfârșit,
ale Remușcărilor,
în care ne-am întrupat,
fără să vrem,
Iubirea,
atât de obosită,
și ea la rândul ei,
încât vrea să adoarmă,
pe umerii Promisiunilor,
atâtor Iluzii ale Vieții și Morții,
în labirinturile cărora ne-am pierdut,
pentru totdeauna,
până și Virginitățile,
propriilor noastre,
Sensuri ale Existenței.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.