Zile fără adăpost,
se înșiră grăbite,
să prindă câte un colț de Lacrimă,
din Rătăcirea,
prelinsă pe fața Inimii de Pustiu,
a Cuvântului,
pe care ți l-am adresat,
fără să mă mai întrebe Nimic,
Niciodată,
atunci când ne-am găsit Privirea,
rezemată,
de Zidurile indiferente,
ale Uitării,
ce abia mai reușea,
să ne spună printre sughițuri,
de Vise părăsite,
ce-și plânge Amintirile din Viitor,
luate cu forța de către,
Depresiile Absurdului Carismatic,
al Iluziilor Non-Sensurilor Existenței,
ce ne sunt dăruite,
de Moarte.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.