Cuvintele ne-au devenit,
garduri pline de rugină,
pe care ne întindem,
rufele murdare,
ale Gândurilor,
și de care nu putem trece,
către Libertatea de a fi noi înșine,
cei rămași într-un Întuneric,
unde rătăcim la nesfârșit,
așteptând trenul Speranțelor,
să oprească și în gara pustie,
a Sentimentelor noastre de plumb,
bântuite de Inimile de Vânt,
ale Singurătății,
care le spulberă țărâna Clipelor,
uscate și reci,
către acel Nicăieri,
care a prins,
rădăcini adânci și amare,
în sângele Zorilor,
Destinului nostru,
Iubire.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.