Zidește-mi Doamne,
Visele,
pe fruntea plină,
de sudoarea Adevărului Absolut,
al Iubirii,
și-apoi lasă-mă să ard,
în Inima de Jar,
a Simțămintelor,
împreună cu ea,
până când voi uita de Timpul,
Păcatelor Originare,
pe care le voi îmbrățișa,
într-un Dans frenetic,
amețindu-le,
pentru a da la o parte,
toate Iluziile Vieții și Morții,
care le înveșmântă,
în Ringul de Dans al Suferinței,
Rămânând doar eu și cu Tine Doamne,
ca să te pot întreba,
care este rostul Alienării Singurătății,
ce ni se prelinge prin venele,
Non-Sensurilor Existenței?
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.