Poduri suspendate,
peste râurile de Sudoare,
ale Cerului,
care trage din greu,
Ochii descumpăniți,
ai Viselor împotmolite,
prin noroiul Deșertăciunilor,
din care înfloresc de fiecare dată,
mugurii Disperării,
udați din plin,
cu Apa Iluziilor Vieții și Morții,
pentru a crește,
îndeajuns de viguroși,
încât să ne acopere,
cu rădăcinile lor,
orice încercare,
de a redeveni noi înșine,
cei de dinainte de a fi,
această Existență,
a Nimănui.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.