Îți zăresc Orizonturile zăpezilor imaculate,
din Ochii tăi,
Fericire,
numai prin părul Dorințelor deșarte,
legate în coc de Suspine,
spulberate de Vânturile reci,
ale Inimilor,
ce pulsează prin piepturile străzilor pustii,
ale Gândurilor,
tatuate cu resemnarea Privirilor,
încleștate într-o tuse tabagică,
de Vise neîmplinite,
ce au mai rămas de fumat,
printre degetele Întrebărilor fără sens,
care-au ajuns să-și găsească locul,
numai prin Scrumierele Amintirilor,
în cenușa cărora,
îmi nădușesc Zilele fără adăpost,
ce sunt unica avere,
care mi-a mai rămas,
de cheltuit,
prin plămânii Absurdului,
pe care-i respir,
de fiecare dată,
chiar și atunci,
când caut Lumina Divină,
pe aripile căreia vreau să prind,
ultimul zbor,
către mine însumi,
fiind acel Suflet,
pe care nu l-a cunoscut,
poate Niciodată,
Creația,
a cel ce cred că sunt,
scris cu Sângele Timpului meu,
pe fruntea Destinului,
atât de străin de propriul Sine,
încât am ajuns să nu mai pot face diferența,
dintre Noapte sau Zi,
atunci când sap fără voia mea,
prin Cimitirele de Cuvinte,
mormântul Eternității unei Clipe,
care ne-a unit,
undeva-cândva,
Iubire.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.