Ferestre sparte de Priviri,
lăcrimează,
cu cioburi tăioase de Cuvinte,
în care a călcat neatentă,
Primăvara Fericirii,
care s-a rănit,
atât de adânc,
încât tot sângele Zorilor,
ce ar fi trebuit să-i locuim împreună,
s-a scurs pe asfaltul surd și rece,
al Indiferenței,
murind,
pentru a fi dusă de Inima de Vânt,
a Destinului,
pe catafalcul Uitării,
de noi înșine,
spre Nicăieri,
unde nu vom mai putea,
să zburăm vreodată,
pe aripa Visului,
din care tocmai ne-am trezit,
în Singurătatea unei Iubiri,
fără să știm,
că aceasta,
a fost hărăzită,
de o altă stea,
altcuiva,
stea,
care nu mai era a noastră,
și nici unul,
nu aveam voie să o ținem,
de mâna Adevărului,
razelor ei binefăcătoare,
și să alergăm alături de ea,
prin Infinitul ce fierbea,
în dorințele Zilelor fără adăpost,
ce ne-au mai rămas,
de dus,
prin Absurdul rece,
al acestei Lumi.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.