Din ce zăpadă să-mi fi clădit inima,
să nu se mai topească,
pe strada sufletului,
florilor de gheaţă răsărite,
în zorii flăcărilor cuvintelor,
din trupul eternităţii,
dorinţei de a te revedea?
Câte secole de ninsori,
pline de sentimente,
să mai îngheţe,
pe drumurile fără sfârşit,
ale inimii cerului,
din ruletele fără sorţi,
încremenite în jetoanele,
norocului pierdut,
la picioarele dorului tău?
Câte semne de întrebare,
să se mai nască,
la tălpile unei catedrale,
a simţirii,
zidurilor abătute din noi,
atât de pline de sfinţii fiecăror clipe,
încât au ajuns să se surpe,
peste altarele sufletelor noastre?
Şi câte vise să se mai fi zdrobit,
pe asfaltul rece al rătăcirilor,
unor lacrimi de cuvinte,
şterse cu dosul,
unor palme moarte a Destinelor,
ce ar fi uitat de ochii desenaţi de norii,
ploilor repezi de priviri,
iscate din seninul zâmbetului verilor de dorinţe,
care ne tunau şi fulgerau cu sentimente.
Şuvoaie de amurguri,
sângerează pe obrazul secat de dor,
al unei amintiri atât de sărăcite,
de zăpezile paşilor mântuiţi,
de răceala morţii,
ascunse în trupurile viselor,
vlăguite de iertarea divină,
a celor atât de uitaţi,
de natura divină a lumilor,
ce par a se sfârşi,
în jocul dăruit de viaţă,
morţii .
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.