Suntem obligați,
să ne jucăm rolurile Destinului,
cu Inimile de Plumb goale,
pe asfaltul ros al Viselor,
unde alergăm spre Nicăieri,
însoțiți de frigul neiertător al Cuvintelor,
ce ne îngheață sângele Răsăriturilor,
pe sub streașinile Privirilor,
tot mai oarbe,
ale Statuilor Vivante,
pe care trebuie să le interpretăm,
prin vitrinele Disperărilor,
la care se uită cu admirație,
Absurdul,
Unicul ce ne aplaudă.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.