Viscole de Durere,
răscolesc Sângele Zorilor,
care se scurge,
prin venele înjunghiate cu Întrebări,
ale Orizonturilor,
tot mai îndepărtate,
de Cimitirele de Cuvinte,
la porțile cărora batem cu tărie,
crezând că ne vor deschide,
propriile Vise,
transformate într-un Paradis,
al Împlinirilor,
pe care le-am aruncat din neștiință,
pe bolta Întunericului,
Sufletelor noastre,
unde nici fețele stelelor căzătoare,
ale Sentimentelor,
nu se mai arată,
printre Viscolele de Durere,
ale Amintirilor necontrafăcute,
de către cenușiul greu,
insuportabil,
al Răsăritului Singurătății.
vezi mai multe poezii de: Sorin Cerin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.