Sunt tonul nerostit al pietrei mute,
Nelimpezită, încă, arătare,
O Evă poticnită-n așteptare
Sub dalta unei trude neștiute
Și-a unui gând cu pașii spre visare.
El, Buonarroti*, tace și zdrobește
Materia inertă de Carrara*,
Netulburat că stă în mine gheara
Latentei frici că trupul îmi tot crește
Și nu știu dacă-s Leda* sau Fecioara.
Curbura coastei, răsucirea gleznei,
Clavicula cu geometrii în trepte,
Urcușul alb al mâinii mele drepte
Au luminat, în neștiința beznei,
Obsesii ale formelor perfecte.
Îmi dăruiește viață cu ciocanul.
Întregul geniu stă în mâna care
Extrage pietrei zbor din nemișcare,
Prea dornic să erupă, ca vulcanul.
Și îmi pornește raiul din cântare...
*Buonarroti – Michelangelo.
*Carrara – oraș din Italia centrală, renumit pentru marmura sa albă, folosită în sculptură.
*Leda – personaj mitologic, regină a Spartei, simbol al feminității originare și al uniunii dintre divin și uman.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.