Toți oamenii sunt vrednici de iubire.
Dar cel, ce coborând pe malul mării,
încearcă să-mpletească o frânghie
din fire de nisip, ca - aruncând-o
de gâtul lunii care-abia răsare
din valuri - să se-nalțe în văzduh;
și cel ce, aplecat pe-un râu de aur,
își trece toată viața modelându-l
pe forma vântului fără figură,
spre-a da acestei lumi monedă nouă:
- aceștia doi, în primul rând, au dreptul
de-a locui în cortul umbrei mele.
Când eu lipsesc, să știți: ei sunt acasă.
1966
Din antologia "Alfabet poetic", Editura Minerva, 1978
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.