Când orizontul mării se umflă, când mă doare
atingerea vacantă de-atâtea săptămâni,
când arborii ca niște carbonizate-odoare
ridică brațe negre spre cer - de ce-ți amâni
întoarcerea tu - boare a inimii proscrise,
tu - sâmbure al nopții, atât de-amar la gust?
Se-mpotmolește luna-n mormanul meu de vise,
iar umbrele au corpul tremurător și-ngust.
Vezi, marea se întoarce. Și lacrima se-ntoarce.
Stafii de aur veșted ning strugurii din vii.
Și-un nod mărunt, o scamă pe firul tors de Parce
înseamnă ceasul aprig, când trebuia să vii.
Din ciclul "Parabole lirice", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.