Frumosul a trecut. Acuma știu
că spaima lui s-a limpezit în mine.
Doar vântul, vântul fără chip e viu.
O floare bate-n noapte din stamine,
o stea de plumb mi-a răvășit ființa
și oasele - visându-mă - sporesc
păstrându-și fiecare suferința
închisă-n sine: eu sunt doar un cerc
ce le cuprinde, cuprinzând și golul
făpturii-ntregi... Ah, cât aș vrea să-ncerc
albastru-amețitor din alcoolul
incendiat!
Dar e târziu: acum,
într-un cutremur mai adânc s-adună
din mădulare risipite-n fum
cenușa - ca un cearcăn gri pe lună.
Vol. "Opere ale literaturii române",
Editura Național, 2000,
din ciclul "Alter ego"
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.