Ne iubim ca arborii: cu vântul
și cu păsările din frunziș.
Creanga dragostei își stinge-avântul
când în cer, când pe pământ, pieziș.
Gândul - ce avară bogăție!
Fără-a da nimica nimănui
își împrăștie cu dărnicie
aurul și primăvara lui.
Totul ca o agonie dragă
stăruie în noi și în zenit.
Uneori blestemul se dezleagă
și le știm ușor, ca din citit.
Crește un alt cer undeva-n ape
și tânjim privind adânc în noi.
Frunza care cade-o să dezgroape
forma unor alte frunze noi.
Se așează promoroacă fină,
parcă-ar ninge cu argint, și blând
umbrele tivite cu lumină
umblă-n jurul nostru tremurând.
La hotarul bănuit de vrajă,
între suferință grea și vis,
strânși în brațe stăm înalți de strajă
ca doi îngeri scoși din paradis.
Triști, în anotimpuri mult prea scurte,
ne iubim ca arborii. Și gol,
ca un vânt de toamnă într-o curte,
Gândul, numai el ne dă ocol.
Din ciclul "Alfabet poetic", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.