Din câte cupe se deschid în lume
iubirea mea nimic nu-ți poate da.
Care văpaie vai! nu m-ar trăda,
când rostul ei, aici, e să consume?
Sunt plante ce grăiesc întruna, da,
în timp ce se rotesc să ne sugrume;
miracole-nflorind pe țărm în spume
o clipă, din plăcerea de-a sfida.
Pământul, apa, aerul și focul
demult și-au irosit în spații jocul.
Ulcior pustiu e-ntregul univers.
Doar eu, cu semne stinse de cărbune,
îl umplu iar și-l fac din nou să sune,
când ți-l închin cu fiecare vers.
Din ciclul "Versuri din Exil", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.