Da: scoica moartă, peştera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuţăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal şi-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ?
Ecoul e prezenţa nimănui.
La fel pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duşi nu ne-au lăsat decît
tărîţele rostirii, biete şoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ?
Din colbul sunetelor moarte, - cum
mai poate să se scoale marea Frază ?
Oracolul e mut şi scuipă scrum.
1970
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.