Când o să pleci, vei fi-mbăcată-n alb.
Și pe sub cer căzut, pe drum de bură
umbletul tău cu elegantu-i galb
va curge-n mine ca durere pură.
Voi trage un fotoliu lângă geam
să te mai văd. Și poate voi pricepe
că toate câte-odată le-atingeam
abia acum aievea vor începe.
A fost o-mbrățișare mai demult?
A fost o lingură de ceai fierbinte?
Tot ce-a fost zvon s-a stins într-un tumult,
tot ce mai am e-aducere aminte.
Și poate numai ieri a fost sau azi.
Ori poate va fi mâine, cu o clipă
mai înaintea unui vechi extaz
rănit cu o bătaie de aripă.
Când o să pleci, vei fi-mbrăcată-abia
în ceea ce-a rămas din voluptate.
Fântâna noastră, lacomă, își bea
ca din nămol răcorile uitate.
Va fi poate-un cuvânt fermecător
pulsând încă de-un sens de-odinioară,
poate-un parfum pe care-un trecător
încă-l mai poartă trist la subțioară.
Și poate va fi mâine, în curând,
sau poate n-o să fie niciodată.
Toate se trec prin părul tău pe rând
cu-ntreaga glorie ce le-a fost dată.
Nu-mi pare rău că pleci, iubito. Ia-ți
pe umeri pelerina. Sub fereastră
plopii sunt în delir, incendiați
de jarul rece din privirea noastră.
Din ciclul "Alfabet poetic", vol. "Opere ale literaturii române", Editura Național, 2000
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.