Era doar vânt. Doar cine-avea curajul
să-i strige-n faţă adevărul? Iarba
servea în vârf de suliţi echipajul.
„Tu nu eşti primul care-mi smulge barba.”
Era doar vânt. Cutreiera pământul.
Sub tălpi se viscolea în hohot oarba
zgrăbunţă risipită, jurământul
cocoarelor, pe care-l spulberase.
Era doar vânt. Şi nu-şi găsea mormântul.
Îl însoţea, învârtejit în grase,
hilare arătări sporindu-i hora,
un praf gălbui ce năpădea terase.
„Aruncă-mă în ochii tuturora.”
Era doar vânt. Şi-n zarea bleumarină
un pâlc de nori umfla multicolora
iluzie a formelor, cortină
cu stâlpi şi turle scânteind prin ţară.
„Ţi-ai numărat oraşele, ţarină?”
Era doar vânt. Şi forfota sprinţară
a văilor care-i spuneau pe nume
îi strălucea pe mână, ca brăţară.
Era doar vânt. Se-ncoronase-anume
să logodească flori, s-aducă ploaie.
Dar prelungea un sterp surâs prin lume
şi, măgulit că salcia se-ndoaie
în faţa lui, obişnuia să fure
slugărnicia frunzelor vioaie.
Era doar vânt. Şi năvălea-n pădure
ca vizigoţii-n temple. Dar gorunii
sfidau tăcuţi, cu trunchiurile dure,
sminteala lui, visau în raza lunii
sub cerul pustiit de mere coapte.
„O, împăraţii lumii – şi nebunii!”
Era doar vânt. Şi se stingea în noapte.
Şi cerul negru se făcea de lapte.
vezi mai multe poezii de: Ştefan Augustin Doinaş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.