Am doi prieteni, doi ștrengari,
Pereche n-au în țara toată.
Când ne-ntâlnim, la zile mari,
Toți trei, apoi, o facem lată.
La crâșmă-n colț-e loc știut -
Ne-am întâlnit deunăzi iarăși,
Și-am chefuit, și-am petrecut,
Ca niște vechi și buni tovarăși.
Dar între dânșii s-a iscat
O mică ceartă-literară,
Și nu știu cum s-a întâmplat
Că se făcură foc și pară.
De altfel, e un obicei
Al lor, de cate ori se-mbată...
Dar azi erau ștrengarii mei
Mai îndârjiți ca niciodată.
Eu știu să beau și să petrec
Și cred că-i cea mai bună artă;
Aștept, și ceasurile trec...
Ei nu mai contenesc din ceartă.
Deci, chipurile, să-i împac,
M-amestec nechemat în sfadă,
Dar pân' să prind de veste, zac
Întins pe trotuar, în stradă.
Mă scol și, spre rușinea mea,
Mărturisesc, pornesc spre casă.
Ei spargă-și capul dacă-or vrea,
De-acuma prea puțin îmi pasă!
Dar când, în urmă, am aflat
Că vechii, bunii mei tovarăși,
În lipsa mea s-au împăcat,
Și au intrat în crâșmă iarăși,
Atuncea mi-am jurat în gând
Că toata viata pân' la moarte,
N-am să mai beau cu ei nicicând,
Decât-cu fiecare-n parte...
vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.