M-am răstignit, în mine, întoacmai ca Hristos,
Mulţimii curioase părându-i mai frumos,
Iambi şi trohei, povară, ca lemn destul pe-o cruce,
Iar drumul spre Golgota, de-aicea, nu mai duce.
Pe dealul Căpăţânii, poemele, tăciuni,
Aşteaptă, cu lumina, de-acum să le cununi,
Iar ochii, mură coaptă de nimenea culeasă,
Privesc mereu spre lume şi tot mereu spre casă.
Am obosit de-atâtea urcuşuri în spirală,
Dar mâinile, tot simple, cu gesturi de sfială,
Cădelniţează-ntr-una aşa cum ştiu doar ele,
Întregul râs şi plânset al poeziei mele.
vezi mai multe poezii de: Stefan Tanase
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.