Pictăm un suflet gol pentru-o statuie vie,
Amestecăm pământ în formele deșarte,
Un papagal, maimuță, ori mortul ce învie,
Se pierd in cimitirul cuvintelor, departe.
Pictăm cu nostalgie o lacrimă-n cădere,
Capelele sixtine le văd numai în scris,
Doar vântului din codru, o inimă îi cere
O zi în care gândul să moară într-un vis.
Cunoaștem o plăcere și-un mâine ne dorim,
Un strop de poezie pe drumul fermecat,
Spre masa de lumină noi raiul îl cerșim,
Dar pasii ne îndreaptă spre iadul blestemat.
Ne plângem azi trecutul atât de furibund
Prin cărțiile mânjite cu strofele rebele,
Dar încă este viață, și încă se ascund
Prea multe peisaje pictate cu durere.
Afară un cuvânt respiră iar a toamnă,
Fragmente și idei, sunt toate numai frunze,
Copilului, în ploaie, trecutul îi răstoarnă
Atâția saci în care sunt stele si meduze.
vezi mai multe poezii de: M Horlaci
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.