Știi tu să mă zvârli, ca arcul, până-n largul lumii tale,
Să mă-nalți de subsuară, să-mi guști oful de pe buze,
Într-atât cât să m-adape cele mai frumoase muze,
Ce adastă pe-a ta gură despletite, albe, goale?
Știi tu să mă rupi în două, între îngeri și păcate,
Între frigul și căldura ce îmi fierb nămeți în sânge,
Prea fierbinți să-mi curme setea și prea reci să-i pot atinge
Cu un gând c-ai vrea vreodată din întreg, o jumătate?
Știi tu să mă treci prin tine, să te-mbeți cu-a mea osândă,
De-a privi cum crește pofta, de-a pofti doar cu privirea,
Cum se năruie secunda, cum se-nalță nemurirea,
Când îți gust mereu din taine și rămân pe veci flămândă?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.