În fața porții gândurilor mele
îngenunchea-va numai călătorul
mult însetat de-altarul fântânii cu troiță.
Altfel, cine și-ar frânge drumul
și clipa cea strașnică a bucuriei
să-și culce rugăciunea
sub vălul umbrelor prea grele,
la cumpăna cu-mpletituri de viță?
Cine-ar vărsa tot geamătul însingurării
pe-nsingurarea mea,
alimănită-n undele-nserării?
Doar cel ce va primi din partea mea
îngenunchere...
Știu, Bunule Maestru,
eu sunt culoarea nevinovăției tale,
cu aripi de lumini ce-au pendulat
pe marginea-ndoielii,
dar cât răstimp să fi împrăștiat
pe-ogoarele tăcerii
să se înspice chintesența gândurilor toate?
Vezi?
Ochiul vântului mai zboară
și plânge cu arhangheli pe troiță,
îngândurat anume pentru tine.
Și parcă-i viu argintul lacrimilor sale.
Captiv pe veci torentului ce suie
prin apele-mi sangvine,
abisale,
'nainte mergătoriu
spre pietrele de moară.
Știu, Bunule Maestru, dar nu văd nicio cale....
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.