Un strigăt din suflet se rupe-n tăcere,
Cuprins de o teamă ce nu se mai cere,
În piept răscolit de dureri neauzite,
Se zbate-n chemări și-n tăceri nesfârșite.
Cuvinte nu vin, nici nu pot să mă ierte,
Le simt cum apun în tăceri tot mai certe,
Tresar amintiri în nopțile sfinte,
Șoptindu-mi dureri ce nu au cuvinte.
E strigătul meu, nu se aude, nu doare,
Dar pulsează în mine ca-n inimă-o floare,
E-un foc ce sfârșește-n tăcerea divină,
Și-n inima mea renaște lumină.
În crucea tăcerii, în noaptea cea vie,
Mă caut pe mine, căzând în pustie,
Și-n tăcerea grea răsună o chemare,
Ce plânge-n amurg pe-o veche cărare.
vezi mai multe poezii de: roryta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.