La ora când lumina se întinde
spre-un azi al nostru
prezent și vertical,
încrederea mi se desface-n aripi.
Nici preatârziul nu există
nici drumul cu potrivnice meandre...
doar inima-mi șoptește
despre materii necuvântătoare
din neobișnuitul acestui răsărit
trezie a iubirii mele sfinte.
Aici
se înfiripă fereastra mea spre tine
un zbucium de limpezimi și visuri
o dulce exaltare...
Și zbor
prin strălucirea ei complice
spre anotimpul înrămuririlor solare
spre largul sfâșietoarei clipe
cu sufletul de foc
sub ochii mei închiși.
Oprește timpul
în liniștea aceasta
cu gust de soare și de tine!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.