Sub teiul tău, în primăvară,
când zorii-ncep să își răsfire
cu o astrală sârguință
tot spectrul de lumini solare,
târându-și umbrele prin iarbă,
vin mânjii zilei și, însetați,
din cupa florilor beau rouă
cu gust, de tainică „Dorință”.
Sub teiul tău, în miez de vară,
purtând povara dorului,
înmiresmați aburi de „Doină”
umplu pădurile de fagi
și pân spre seară-n cânt șoptit,
să nu trezească-n crânguri cucii,
doinesc ușure dintr-un nai
tristă „Povestea codrului”.
Când bruma toamnei lin coboară
ca o plutire de egretă
și creionează un contur
de „Vultur” exilat pe-o stea,
un râu săltând din piatră-n piatră
tot caută „O floare-albastră”
și un Luceafăr să îi spună: „Răsai,
Răsai asupra mea!”.
Sub teiul tău, iarna, toți fulgii,
cu „Un farmec trist și nențeles”,
cad în genunchi, dar cel mai des,
ca frunzele, cu fața-n jos
și-ți strâng la piept pașii pierduți
„Pe lângă plopii fără soț”,
apoi, ca-n fiecare an,
tăcuți ne-nvață cum se moare
demn, în tăcere și frumos.
vezi mai multe poezii de: EliGlodean
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.