Șoptea cu susur de uluce,
Pe undeva, în miezul meu,
Un glas, ce numai Dumnezeu,
Cu milă, l-a putut aduce,
Din palma largă de răscruce
Dintre un rai și-un curcubeu.
L-am strâns și i-am turnat în cană
Teluricul izvor de cânt,
I-am dat lumini din tot ce-i sfânt,
Ca dalbe lacrimi de icoană,
Gândind că am să-l pun pe-o rană,
Pe-un dor, cât un vârtej de vânt.
L-am învățat să râdă vieții,
Să-și ungă chipul în culori
Ca un pridvor în sărbători,
Să ostoiască blând drumeții
Cu apa vie-a dimineții,
Să iște, după ploaie, flori.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.