Se suprapune fața unei umbre
Pe-obrazul meu, sculptat de-o mână caldă.
Paloarea ei în liniște mi-l scaldă
Și-n translucidul văl al serii sumbre.
Nimic nu se-nfioară a tristețe...
E o poetică licență-a stării
Când gândul cade-n patima visării
De la lumina-naltei fortărețe,
Iar sufletul se smulge din derive
Să-și cânte contemplările din frunză
Și să-și aleagă patria ca muză
În pacea declinată-n vocative.
Respir ale apusului onoruri
Din ultima zvâcnire-a-nvăpăierii
Cu libertatea dulce a tăcerii -
Superlativul absolut din doruri.
Conjug esența lui "a fi" din mine
Într-o meditativă înserare
Și conversez c-un licărit de soare,
Surpat în Atlantidele divine.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.