Arăta-se-vor oare
Oamenii cu torsuri de oţel
Cu aripi la coate şi cu orbite
Aşteptând grămezile
Norilor ca să le dea expresie,
Supraoamenii! -
Şi bebeluşul meu, un cui
Bătut, bătut înăuntru.
Ţipă în grăsimea lui,
Oase adulmecând distanţe.
Iar eu, aproape dispărută,
Cei trei dinţi ai lui tăindu-se
În degetul meu cel mare –
Şi steaua,
Vechea poveste.
Pe potecă întâlnesc oi şi căruţe,
Pământ roşu, sânge matern.
O, Tu cel ce mănânci
Oamenii ca razele de lumină, lasă
Această
Oglindă întreagă, nemântuită
De uciderea porumbelului,
Gloria,
Puterea, gloria.
vezi mai multe poezii de: Sylvia Plath
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.