Un loc era, al tăriilor -
Vântul îmi flutura părul, căluş peste gură,
Îmi tăia vocea, iar marea
Mă orbea cu luminile ei, vieţile morţilor
Se depanau, se împrăştiau în ea ca uleiul.
Am gustat veninul grozamei,
Ţepii ei negri,
Sfântul maslu al florilor ei - galbene lumânări.
Aveau un anume dar, în marea lor frumuseţe,
Şi erau, ca tortura, extravagante.
Puteai ajunge într-un singur loc.
Forfotind, parfumate,
Potecile se îngustau înspre vale
Şi capcanele aproape că se ştergeau -
Zerouri închizându-se pe nimic,
Stăteau pe-aproape, ca junghiurile naşterii.
Neauzindu-se ţipăt,
O adâncitură se făcea în ziua fierbinte, un loc gol.
Lumina sticloasă era un zid străveziu,
Desişurile tăcute.
Am simţit o trebăluială mută, un gând,
Am simţit mâini pe lângă cana de ceai, greoaie, boante,
Încercuind porţelanul alb.
Cum îl mai aşteptau morţile acelea mici!
Aşteptau ca nişte iubite. ÎI excitau.
Am avut şi noi o poveste–
Între noi, sârme strânse,
Cârlige prea adânci ca să le smulgi şi o minte ca un inel
Lunecând închis peste vreun lucru iute,
Omorându-mă, în strânsoare, o dată cu el.
vezi mai multe poezii de: Sylvia Plath
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.