E-o liniște ce-ți frânge-n palme gândul.
Se-aude numai clipa-n picătură,
Sărut apos al timpului, pe gură,
În cuantice singurătăți, de-a rândul...
De ce nu-și suflă viața ritmu-n goarne
Și-l lasă-n murmure să se destrame?
La nord de amintiri, la sud de drame,
Sonoritatea ei se-ascunde-n carne
Și-i dă fiori transfigurați în fluturi,
O fierb în dor și-o răstignesc cu milă
Pe-o cruce împlântată-ntr-o idilă
Și-ncremenită-n albe așternuturi.
Tăcere... ca o rugăciune-n noapte
La un altar zidit pe coapsa Geii,
Pe-acel pământ ce-l calcă doar ateii,
Să-l cucerească între două șoapte.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.