Știm tot ce ne-ar interesa să știm
Din imanența-acestei lumi fugare:
De la preaplinul minților vulgare,
La golul palmelor de serafim,
De la-ndrăzneala creierului tâmp,
La sfiiciunea coapsei neatinse,
Sunt toate-n țara nepăsării strânse
Și părăsite pe al nopții câmp.
Să ne salvăm doar eu și tu e greu,
Dar antidotul stării e tăcerea,
Neputinciosă a isca scăderea
Arhitecturilor lui "tu" din "eu".
Tăcerea îmi va sângera din piept
Măiastra ei lumină-ocrotitoare,
Mă va-mbia să văd în tot ce doare
Asimetria drumului cel drept.
Cum să disting un diamant, de lut,
În întunericul cu strălucirea
Spoielii care-acoperă privirea
Neîndreptată spre un început?
Tăcerea va crea un vid în tot
Și mi te va îngrămădi în mine.
Strâmtorile îți vor părea străine,
Iar frântul meu diluviu, un boicot.
De liniște-amândoi vom fi striviți.
Eu – călimara care naște-azururi,
Tu – pana care zgârie contururi
Vom sta în versul nostru istoviți.
Și poate-așa, cu pașii fără glas,
Ne vom gândi la alte idealuri,
Ca, din surparea noastră,-nalte valuri
Să-i zdruncine Pământul lui Atlas.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.