Am tăcut prea mult
atât de mult încât tăcerea mea a fost interpretata drept slăbiciune
sufletul meu însângerat lasă urme pe cer
eliberat de frică m-aplec să culeg:
roua din flori
din stele
si zori
printre versuri alerg
în pieptu-mi fiori
veghează la poarta inimii mele
durerea mă sfâșie în mii de bucăți
în stropii de ploaie revin zbuciumat
un înger bolnav cuprins de tristețe
m-alintă ciudat
de sus mă privește
eu plâng întristat
prăpastia lumii
în mine din nou
tot creste, tot creste.
vezi mai multe poezii de: M Horlaci
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Vă multumesc :)
M Horlaci (autor)
sâmbătă, 16 septembrie 2017
Frumos!
Mă bucur de revenirea ta, Mitică :)
Felicitări!
Adina Speranta
sâmbătă, 16 septembrie 2017
Tăcerea... ea a căscat hăul din tine,
Acum să pornești a vorbi se cuvine,
În versuri, în șoapte, prin lacrimi de noapte,
Încet va dispare prăpastia... poate
Un munte, o pajiste sau malul de mare
În viața ta calmă de-acum va apare!
Ina M.
vineri, 15 septembrie 2017