Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
Îi definește curgerea în aburi,
În ape avântate, lung, prin jgheaburi,
Până-n pridvorul unde anotimpul
Își arcuiește ramuri și-nflorește
Pe linia privirii-nfiorate
De clătinări de vânt – nenumărate
Chemări ale splendorii, pe muțește...
La fel, tăcerea-i cea care-mi alungă
Toți pașii gândurilor înspre tine,
Tot ce-i permis, tot ce nu se cuvine,
Prin norii minții mele, să te-ajungă,
Să te împartă-n mii de curcubeie,
Ca pala respirării sacadate
Să te cuprindă-n brațele ei toate
Din pieptul meu cu dune rotofeie.
Așa vei ști păcatul vrerii tale
De-ați fi cea mai flămândă bucurie.
Vei presimți că mâna-mi te descrie
Pe finul câmp al pielii mele goale.
Tăcerea-ncetinește, parcă, timpul.
El suie-agale unicul său munte,
Iar fluturii din mine se fac punte,
Să-ți cotropească ție anotimpul.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.