Cuvintele-s alaiuri prea puține,
Să-ntâmpine-ntrebări răscolitoare,
Pe unde,-n duh, dumnezeescul moare,
Pentru-a renaște în tăceri divine.
Ascuns în gând, va dăinui misterul
Cum de-a-nflorit natura sărbătoare
În jalnice răchite plângătoare
Și a pictat, ca pe-o icoană, gerul?
Ce rugăciune-a spus în miez de noapte
Pustia câmpurilor fără stele,
Ca vântul să-și întindă strune grele
Și să le cânte psalmodii cu șoapte?
Sau cine-a pus în muguri amintirea
Pădurilor ce n-au fost, încă,-n lume?
Ce mână nevăzută scrie-n brume
Porunca de-a opri în ram rodirea?
Iar mările... Ce tainică osândă
Le zbate-n valuri fără de odihnă?
De ce o zbuciumare fără tihnă
Le-ar da asupra țărmului izbândă?
Aceste ne-nțelesuri n-au cuvinte
În tâlcul inimii înfiorate.
Ea-nvie-n fiecare zi și noapte
Pe rugul arderilor sale sfinte.
Nu-ncape-n miezul ei zădărnicie
Cu chip cioplit de dalta amăgirii.
Suflarea răbdătoare a iubirii
Își are-n nemurire temelie.
De-aceea se ascunde în tăcere
Când o țipare lungă o străpunge
Și lipsa nemuririi o deplânge.
De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.