În fața albului aprins pe trupul gol de foaie,
Constat că-i noapte în cuvânt și lapsus în cerneală
Când nu-mi încolăcești un vers, nu-mi șezi într-o vocală
Și când nu-mi scalzi condeiu-n val de-albastră hărmălaie.
Pesemne-mi pui un inc de mânz în gânduri și pe buze,
Ca inima prin spațiul tău să simt cum galopează
Și-n infinitul ei prea strâmt, în timp ce te visează,
Să-ți piardă urma-n poezii, tâlhar de vânt și muze!
Acolo parc-ar vrea să stai și să alegi culoarea
Splendorii care dă curaj visării nevisate,
Să mi-o doresc cu tine-n gând și s-o adun din toate
Cuvintele ce le-aș șopti, ținându-mi răsuflarea.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.