Ea cânta, iar vraja cântecelor sale
Se-ntindea pe țărmuri, vălurea prin ape
Spre aceia care-n vise pasionale
Își doreau din trupul ei să se adape.
Îi chema adesea, le era ispita
Nopții-ntunecate, visului infam
Cu mișcări de trupuri căutând clipita
Ce înalță firea peste legi și blam.
La sfârșitul vrăjii, își uitau plăcerea,
Orele de noapte le erau străine,
Chipul ei și trupul, deveneau durerea
Vieților anoste, de durere pline.
Cântecul și dansul, victimele sale,
Obiceiul nopții de întunecare,
Îi păreau, de-o vreme, întâmplări banale,
Vraja ei – o farsă, trupul – acuzare,
Căci voia pescarul și nicicum, prin vrajă,
Nu putea să-l facă ochii să-și întoarcă
De la țărmu-n care, dincolo de plajă,
O privire caldă, aștepta o barcă.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.