Mergând prin lume fără ţintă,
Din toate părţile auzeam
Cum Viaţa fremăta divin.
Urlau, de dragoste, în mine,
Toţi lupii vremii-nfometaţi.
Visam cu ochii larg deschişi
Şi aş fi vrut să strâng la piept
Pământu-ntreg.
A fost, a fost cândva…
E-atâta linişte acum,
Încât aud cum torc în mine
Motanii vremii, a plictis.
vezi mai multe poezii de: Oancea Aurel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Scrii foarte bine si ai reusit sa prinzi tristetea in versuri.
viorica
marți, 20 octombrie 2015
Frumoase versuri, dar aceasta stare necesita o revigorare! Am lecturat cu placere.
andreionthepoetry
luni, 19 octombrie 2015
Semn de lectura si trecere. Te felicit si iti doresc multa inspiratie
rebeca
luni, 19 octombrie 2015