Eu cred că norii vin să se-ntâlnească,
acolo-n cer, cu gândurile triste
ce urcă, fug, nu pot să mai reziste,
căci nimeni nu mai vrea să le cunoască.
Plutesc ușor spre locul de-ntâlnire,
pe-un cer senin, albastru și frumos,
strălucitori în albul lor pufos
și, dinspre zări, încep să se înșire.
Iar gândurile-acelea se așează
pe coama lor, pictând cu întuneric
tot ce fusese pân-atunci feeric
în cerul care pare-acum de groază.
E cenușiu, iar norii-s de tristețe,
e un vacarm cu răbufniri de tunet,
sub ei, pământu-i văduvit de sunet,
căci orice glas e gata să înghețe.
Și se destramă norii-n stropi de ploaie,
purtând atâtea gânduri ca poveri
spălate, transformate în plăceri,
încât și cerul pare că se-nmoaie
Și-atunci, când ploaia cade-n jurul meu,
eu o privesc, mă bucur de-ntâlnire,
chiar dacă-n ea, prin stropi de amintire,
mai strălucesc tristeți de tu și eu.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
o poezie deosebit de frumoasa,sensibila si foarte reusita...
versurile curg ca o apa..te incanta frumusetea lor...
sincere felicitari !
cu pretuire,
danab
miercuri, 28 martie 2018