Toamna stă-n genunchi în faţa rodului
se grăbeşte să-şi încheie socotelile,
pleacă la sărbătoare să-şi cinstească oamenii
dar totul se face după un ritual anume
care îmbracă-n culoare fiecare detaliu
şi lumina fuge pe drumul spre alt anotimp.
Cuvintele se ridică din rădăcini la cer
pentru că-n sâmburele lor
limba poartă-n vene sângele iubirii.
Tu eşti asemenea toamnei
o doamnă coaptă cu buzele arse
care nu-şi împarte dragostea şi mângâierea
pe marginea lucrurilor
ci în miezul lor.
vezi mai multe poezii de: flavius