Gustat-ai fericirea la țărmuri, când prin ape
Cu înspumarea sării în caldele nisipuri,
Se suprapun mișcării, fidele, două trupuri,
S-absoarbă calm sărutul, să-l cheme mai aproape?
Când ochii-închid tăcere, dar, totuși, oglindire
A tot ce-ncape-acolo, în largul aventurii,
Când ard febril obrajii de căutarea gurii,
Flămândă de dorințe, sătulă de iubire?...
Te-ntreb pe tine-anume, cel ce reverși din mine,
Din labirintul cărnii, umplut cu sentimente.
Ești singur astă seară? Ți-e gândul în torente,
Sau doar în umbre-albastre, lucide și străine?
O, vestitor al nopții, bătrână zeitate
Ce stai ca Gânditorul, prin hârburi și urcioare,
Tu n-ai să știi că viața-i o patimă, ce moare
De nu o simți complice și-o rupi în jumătate.
Tu n-ai să știi cum tună tot raiu-n ceruri sfinte,
Sătul de-aroma ierbii și de nesăturare
Cu vuietul iubirii pe-o margine de mare.
Nici n-ai să știi vreodată, nici n-ai avea cuvinte...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.