Tu știi că îți ador și râs, și rană,
Că mă răpești cu orișice cuvânt
În fuga amândurora prin vânt,
Prin văi din lumea ta nepământeană.
Ar fi îndeajuns și-o nerostire,
Pe vârful ei să stau, să te privesc,
Cu gustul ei amar să amuțesc,
Dar să-ți dezmierd tăcerea în privire.
Ar fi îndeajuns și-o nevedere,
Cu ochii mei orbiți să te respir,
Ca pe-o ispită,-n gând, să te prefir
Și să te-ascund între refuz și vrere.
Tu știi că-n risipirea vieții mele,
Ești drumul care-adună patru zări
De nerostiri, orbiri și cuvântări,
De fugă-a amândurora spre stele...
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.