Câte puhoaie, câtă omenire
Se rânduiesc de-acuma în vileag,
Să ceară bucurii și fericire
Scrise cu slove mari pe steag!
Aș vrea să mă-nfierbint și eu cu ele,
Să-mi bată-n tâmple inima și mie,
Văzându-le trezite, mari și grele,
Ca de o mare, sfânta datorie.
Dar iată până celor ce-au mânjit
Drapelele cu alte jurăminte,
E-o bidinea cu părul năclăit
De fostele vopseli de mai nainte.
Unde stătură bravii până azi,
Că nu la bucurie ci la luptă
Era chemarea, frați și camarazi?
Viața le curse dulce, neîntreruptă.
Ați vrea credință întru necredință
Și lauri fără să fi-nvins,
Venind la hramuri, după biruință,
Cu sângele păstrat și neatins.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.