Chemarea înălțării ca spicul se-mplinise.
Tărîmurile toate te așteptau deschise
Și te mutai pe ele în voia ta deplină,
Scăpat de-nțelenirea pe loc și rădăcină.
De-o fire cu țarină, dar dezlegat de lut,
Ai început o lume din nou de la-nceput.
Strein în pribegie, plăpând și venetic,
Erai cât fărâmă de fulg și de nimic,
O coajă de tărâțe, o țandără, o pleavă.
Bălan și gol, făptura parcă-ți era bolnavă.
Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,
Tu singur rămăseseși pe lume gol la piele,
Cel mai gingaș, mai fraged la trup și oropsit ;
Doar umbra, drept cămașă, pe piept nu ți-a lipsit.
Dihănii în cojoace cu ghiare, colți și coarne,
Pândeau să te răstoarne :
O lingură de sânge într-un plămad de carne.
Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,
Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,
Căci potrivit cu ele și-oriunde te așez
Erai nici cât o boabă de mei ori de orez.
Erai, ca pe-o hlamidă de purpură, o scamă,
Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,
O copcă rătăcită printre frânturi mărunte.
Încă-ncâlcită-n ceață, în câlți și-n amănunte,
Își și visa nădejdea, dormind, să puie-n jug
Cu vitele pământul, cât e de lung, la plug,
Și se ivi, odată cu omul slobod, munca.
Din pravila ei aspiră, el își făcu porunca
De fiecare clipă, simțind întâi, cu frică,
În el nebănuite puteri că se ridică.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.