Astâmpărată foamea și ispășita trudă,
Un neastâmpăr altul îți întețise ciuda.
Simțindu-și istețimea, năvalnică să-nvețe,
Ea se-ncepea-ntristată și se sfârșea-n tristețe.
Umblai să știi ce tace și ce nu se arată,
Aproape-nchipuite prin ceață câteodată.
Răzbirea la lumină nu-ți mai era de-ajuns,
După ce-ai stat ca lupii și iepurii ascuns.
Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare
Zvâcnirea unei schițe, făcută de-ncercare.
Te tulbură năluca trecând, ți-era urât
Ca unui fără vlagă oștean posomorât.
În liniștea făpturii erai neliniștit,
Uitându-te cocorii că zboară-n asfințit.
Deși trezit și slobod, te frământai că ți-s
Și zilele-ncâlcite în restul unui vis.
De altfel, mărginirea-n vremelnică durată
Îți e de-atunci rămasă și astăzi măsurată.
O zi erai mai ager și alta mai amar:
Aveai otrava-n tine, de-atunci, de cărturar.
Trecuse parcă timpul de partea cealaltă.
Parcă trăiseși moartea cu viața laolaltă.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.