Ar fi vrut să nu mai spună.
Că plângând mereu la lună,
Umblă-n gol și în furtună.
Noaptea fără de hodină,
Ziua fără nici lumină.
Sufletul meu, părăsit.
De ce-a fost și-a fost iubit.
Frântă-n cârje subsuoară.
Căutase primăvara.
Lacrimile mele-amare
Mi le-adun pe fiecare
În condei și călimară
Drept aghiazmă funerară.
Și-acest plânset mut, închis.
Mi se cheamă manuscris.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.